vineri, 26 septembrie 2014

Indiferența

Indiferența doare.Nu știu dacă pot cataloga indiferența ca fiind un sentiment, însă daca e, atunci cu siguranță este celmai sincer.

Iubirea și ura, cele doua sentimente în veșnică contradicție, ce au în comun.. sunt totuși atât de simple și clare. când cineva îți spune sau arată căte iubește sau urăște, lucrul ăsta e clar. Că în spatele simplității stau adevărate probleme, nu e o surpriză/ Complicarea lucrurilor a devenit o activitate primordială pentru noi.

In schimb,când te lovești de un zid pecare scrie INDIFERENȚĂ, nimic nu e clar. Asta pentru că niciodată nuo să putem înțelege de ce suntem tratați așa. E ca și cum ni s-ar spune "nu" la tot, fără a ni se da motive.

Ceea ce e interesant e că uneori nici nu conștientizăm când tratăm pe cineva așa.. cu toții știm că nu putem decide ce sentimente avem. Cred că asta doare ce lmai tare, să știm că cineva ne oferă indiferența sa în nestiintă, că de fapt chiar asta simte pentru noi în acel moment. Pentru că conștient sau nu ,asta înseamnă oarecum...respingere, aroganță. nepăsare.

Cu toate astea, indiferența poate fi cea mai puternică mască, căci cel ce o poartă poate vedea lumea așa cum e ea: fără să fie capabil să clasifice în funcție de ceea ce simte. Însăca să poți purta o astfel de mască, trebuie să dai dovadă de un control de sine inimaginabil. Până la urmă..la asta se refera totul, la a-ți lăsa sufletul în spate...
Deci, da...
Indiferența doare.

joi, 17 iulie 2014

Niciodată nu e prea târziu?

"Niciodată nu e prea târziu...?" cred că fără să îmi dau seamă asta a fost deviza mea.... mult timp. Întotdeauna am lăsat totul pe seama timpului, cel puțin așa credeam... Credeam că el o să le rezolve pe toate.  Târziu am înțeles că tot ceea ce face timpul e să... treacă
Nu așteaptă, nu stă pe loc, nu se grăbește... nu se întoarce, ci pur și simplu trece.
 Am numit "tine"  N persoane.
 Am zis că niciodată nu e prea ... târziu să mă întorc la tine,
                                                  să te văd,
                                                  să vorbesc cu tine,
                 niciodată nu e prea  târziu   să te iubesc..pe... tine         
                 niciodată nu e prea   târziu să uit de tine
                                                           să uit de tot ce însemni TU.

Acum mi-am dat seama că acest   "Niciodată nu e prea târziu" era o urmă de regret. Voiam să dau vina pe timp, sperînd că el o să îmi rezolve greşelile..neacceptând că sunt nehotărâtă, neaccptând ca eu trebuie sa spun DA sau NU atunci cand vreau să plec. Mi-a fost frică să pierd, să dezamăgesc, să regret. 
Am închis ușa abia după ce am deschis toate geamurile...iar acum când vreau sa le închid, ușa e blocată. Am învățat că nu există prea târziu sau prea devreme, ci că totul se întâmplă acum...sau niciodată.
Carpe Diem!

marți, 22 aprilie 2014

Îmbrățișări și zâmbete

  În urmă cu câteva seri vorbeam cu o prietenă, pe care deși nu o cunosc foarte bine, o apreciez enorm. Vorbind despre diverse lucruri am ajuns și la un subiect, mai interesant... Atât de interesant încât îmi era frică să nu  mă considere nebună pentru că nu mă m-ai opream din scris. Din fericire, ea o artistă.. așa că printre literele infinite aruncate într-o simplă casetă de chat se simțea si emoția. De aceea subiectul discuţiei noastre este și subiectul postării mele de azi.
  Probabil, cei care mă cunosc, știu foarte bine cat de mult îmi plac îmbrăţişările. De fapt le ador, în adevăratul sens al cuvântului! Sunt sigură că nu sunt singura acre gândește așa..totodată.. sunt sigură că mulți consideră asta puțin ciudat
 Ce sunt îmbrăţişările pentru mine? cred că asta ar trebui sa scriu. de fapt asta încerc sa scriu de o săptămână...dar pare al naibii de greu sa îți pui emoțiile în cuvinte.
Nu știu de ce, atunci când cineva mă îmbrăţişează.. brusc.. zâmbesc( cred că și dacă as fi în cea mai cruntă stare de depresie, tot aș zâmbi).
 o îmbrățișare schimbă tot.. de aici, am ajuns la concluzia că e ca o pastilă, o pastilă pentru suflet.
cele mai tari îmbrățișări mi se par alea spontane, atunci când cineva vine și te îmbrăţişează direct, fără să spună nimic, eventual poate să îți zâmbească puțin... oh! sau ale în care cineva te îmbrăţişează pe la spate.. de multe ori, nici măcar nu știu cum să reacționez. și mai sunt și îmbrăţişările alea luuungi, care vin fix în momentul potrivit.. sau alea care vin după  ce privești pe cineva in ochi, cred că astea îmi plac cel mai mult, de fapt ideea lor, ideea că cineva îți citește în privire nevoia de a simți iubire, protecție, grijă, afecțiune..
A! și să nu uit de îmbrăţişarea aia specială pe care abia aștepți să o dai/ primești de câteva săptămîni, luni sau poate doar zile. nu cred că aș putea descrie în cuvinte toată încărcătura de emoții  din acel moment (be ready for tomorrow!!!! )
de fapt, îmbrăţişările sunt cel mai potrivit mod de a transmite emoţie.. pentru că pe lângă fiorii pe care îi trezește, mai e și atingerea aia fizică, căldura si siguranța pe care o simți lângă tine.
 cred că aș putea scrie  două zile continuu despre asta, însă tot nu aș găsi cuvintele exacte .. sau.. motivul pentru care ador asta (de fapt, zilele astea mi-am dat seama că cel mai greu pot defini  tot ceea ce ține de emoții puternice.. pur și simplu simt ), sunt un izvor interminabil de îmbralișări. atât.
  tot ce am scris azi, e pentru persoanele minunate pe care le întâlnesc zilnic, care mă iubesc pentru cine sunt cu adevărat și care fiecare zi au grijă să imi ofere un zâmebt, o îmbrățișare, afecțiune si grijă

duminică, 13 aprilie 2014

Iubire veșnică?

Cred că până acum m-am întrebat de o mie de ori dacă exista iubire veşnică. M-am întrebat de fiecare data când m-am simţit singura, când simţeam iubire din toate părţile și când eu, eu eram aia care arunca iubire spre toţi.
Nu cred că exista un om care sa nu fi iubit măcar o data în viaţă ceva. Exista o mie de lucruri pe care le poţi iubi, o mie de modalităţi prin care pot iubi și 999 de modalităţi de a renunţa la iubire
999, pentru ca una e veşnică
ne iubim părinţii veşnic pentru ca veşnic ne vor iubi, ne iubim prietenii veşnic, pentru ca de asta i-am ales sa fie PRIETENI, iubim obiecte pentru ca ne aduc aminte de ceva
și cu toate astea, apar o persoana.. pe care o vom iubi veşnic din momentul în care o vom întâlni prima oară
Nu spun că cred în dragoste la prima vedere, cred în emoţii..
și la un moment dat,  întâlnim pe cineva al cărui zâmbet , privire, gestică
face sa tresară ceva mic acolo, fix în stomac, și de acolo... mai departe
până unde? până în inima
cred în iubire veşnică pentru ca omul are nevoie constanta de alți oameni.. deşi nu recunoaşte. trăim primind afecțiunea și atenţia altora... dar atunci , atunci când întâlnim persoana aia, simplu fapt ca ne priveşte, pare o modalitate de a dărui atenţie, grija.. ciudat ca putem transforma fiecare defect într-o maaaare calitate. e persoana aia pe care o visăm, uitându-ne la alții, pe care o căutăm permanent din priviri, persoana în a căror ochi ne putem uita și putem spune uşor : "te iubesc"
în timp ce ne ţinem de stomac ,căci tremura de emoţii
fără sa ne fie frica, fără sa ni se mărească pupila, fără a căuta un alt punct în următoarea secundă
iubirea pentru persoana de care ne este teamă și de care în acelaşi timp depindem, aia e iubire veşnică


aia în care găsim totul,,,, găsim opusul a orice.. a orice, ce se afla tot acolo